„Intr-o zi vom deveni bogati” – Nimeni nu l-a crezut !

Intr-o zi, tatal meu, care pregatea echipamentele celor de la CF Andorinha, m-a incurajat sa merg sa dau niste probe. Eram convins ca il voi face mandru, asa ca m-am dus.

Erau atat de multe reguli in prima zi pe care nu le intelegeam, dar mi-a placut. Am devenit dependent de disciplina si de ideea de a castiga. Tata era in tribune, la fiecare meci. Cu barba lui mare si cu pantalonii de lucru. Iubea fotbalul, dar mama si surorile mele nu aveau nici cel mai mic interes pentru acest sport.

Asa ca in fiecare seara, la cina, tata incerca sa ma convinga sa merg la fotbal. As putea spune ca tata a fost primul meu impresar. Mi-l amintesc cum venea acasa mandru si spunea: “Cristiano a dat gol!” Ei spuneau cu totii: “Oh, minunat!”, dar nu erau prea incantati. Peste cateva zile, tata intra mandru in casa si spunea: “Cristiano a dat doua goluri!”. Inca nicio emotie. Ele imi ziceau: “Oh, bravo, Cris, foarte frumos!”. Asa ca ce puteam face? Am continuat sa joc si m-am ambitionat. Intr-o alta noapte, tata a venit acasa si a spus: “Cristiano a marcat trei goluri! A fost uluitor, trebuie sa veniti sa-l vedeti cum joaca!”.

Dar…

Ma uitam in continuare in tribuna la meciuri si nu-l vedeam decat pe tata, stand acolo, singur.

Apoi, intr-o buna zi – nu voi uita niciodata asta – am iesit la incalzire si le-am vazut pe mama si surorile mele in tribune. Pareau ca se simt bine. Nu aplaudau, nu tipau, nu se bucurau, nu mai fusesera niciodata pe un stadion. Dar erau acolo si asta e tot ceea ce conta pentru mine. M-am simtit extraordinar, a insemnat enorm acel moment. E ca si cum ceva in viata mea s-a schimbat.

Ma simteam mandru. Nu aveam bani pentru ca viata in Madeira era o lupta, dar eram fericit. Nu aveam bani spre exemplu sa-mi cumpar ghete asa ca jucam in unele pe care le primisem de la fratele meu, care le primse la randu-i de la verii nostri. Cand esti insa copil, nu-ti pasa. Cauti altceva, cauti afectivitate! Cauti un sentiment … iar in acea zi, sentimentul a fost puternic. M-am simtit protejat! M-am simtit iubit! In portugheza spunem “menino querido da familia”.

Imi amintesc cu nostalgie de perioada aceea, pentru ca din pacate a fost scurta. Fotbalul mi-a dat totul, dar mi-a si luat multe. Spre exemplu m-a luat de acasa, pentru ca la 11 ani a trebuit sa merg la Lisabona la academia lui Sporting. A fost cel mai greu moment din viata mea. E o nebunie daca stau sa ma gandesc acum. Fiul meu, Cristiano Junior are 7 ani. Si ma gandesc cum ar fi sa-i fac bagajele si sa-l trimit la Londra sau la Paris. E imposibil ce au facut parintii mei. Dar, am facut-o pentru un vis…

M-au lasat sa plec si am plecat, cu toate ca am plans zilnic. Eram inca in Portugalia, dar era ca si cum m-as fi dus la capatul lumii. Accentul era diferit, zona era diferita, cultura era diferita. Nu stiam pe nimeni, eram foarte singur. Familia mea nu-si permitea sa vina sa ma viziteze decat o data la 4 luni. Le simteam enorm lipsa, a fost dureros. Fotbalul ma impiedica sa merg acasa …

La 15 ani, imi amintesc ce i-am zis unui coleg la antrenament: “Asculta-ma, eu voi fi cel mai bun din lume!”. A ras … Toti au ras. Nu eram nici macar aproape de prima echipa a lui Sporting, dar eu credeam ca voi fi cel mai bun fotbalist din lume. Chiar credeam!

Cand am trecut la profesionisti, la 17 ani, mama abia putea sa priveasca. Venea la vehicul stadion Jose Alvalade si era atat de agitata incat uneori a lesinat. Serios, a lesinat! Doctorii clubului au inceput sa-i dea sedative inainte de jocuri. Stiti ce i-am zis?

 

“Iti amintesti ca nu-ti pasa de fotbal, nu?!” 😉

Am inceput sa visez cu ochii deschisi de-atunci. Ca voi si mai mare, mult mai mare. Mi-am dorit sa ajung sa joc pentru echipa nationala si imi doream sa ajung la Manchester, pentru ca urmaream la televizor Premier League. Eram fascinat de viteza jocului si de cantecele fanilor. Era o atmosfera care ma misca. Cand am semnat cu United, am fost foarte mandru, dar si mai mandri erau ai mei. La inceput, trofeele pe care le castigam ma marcau. Cand am castigat UCL cu United a fost uluitor. La fel si cand am luat prima data Balonul de Aur. Dar visele erau si mai mari … de-asta sunt vise, nu?

Dupa 400 de meciuri la Real Madrid, sa castig a devenit ambitia mea finala. Cred ca asa m-am nascut. Dar…sentimentul dupa victorii s-a schimabt. Este un capitol nou in viata mea. Am un mesaj special pe ghetele mele Mercurial. Chiar pe calcai…Este ultimul lucru pe care il citesc inainte sa ies pe gazon … un ultim memeno … o ultima motivatie: “visul unui copil”/”El Sueno del nino”

In cele din urma, desigur, misiunea mea este aceeasi dintotdeauna. Vreau sa continui sa joc la Real Madrid, sa dobor recorduri si sa castigam cat mai multe titluri posibile. Asa m-am nascut.

Dar…dincolo de toate acestea, ceea ce conteaza cel mai mult pentru mine…este ca atunci cand voi avea 95 de ani si voi avea nepoti…le voi putea povesti cat este de minunat sa te plimbi pe Bernabeu, in calitate de campion, mana in mana cu fiul tau.

Sper ca o vom face din nou!

are o cariera uriasa, plina de trofee, insa marele regret al portughezului este de ordin personal. Tatal sau n-a apucat sa-l vada cum cucereste treptat lumea fotbalului si bate record dupa record.

 

Jose Dinis Aveiro a murit in 2005 dupa o lunga batalie cu alcoolismul. Ronaldo era de doi ani la Manchester United, insa nu apucase insa sa devina cel mai bun jucator din lume. Intr-un interviu pentru jurnalistul britanic Piers Morgan, Ronaldo a izbucnit in lacrimi. „Nu il cunosc pe tatal meu 100%. A fost un betiv. Nu am avut niciodata o conversatie normala cu el. A fost dificil. Sa ajungi numarul 1 si sa nu vada nimic, sa nu vada ce premii am primit si ce am devenit”, a spus Ronaldo in fata camerelor.

Jose Dinis Aveiro, soldat portughez, a luptat in razboiul din Angola!

Jose Dinis Aveiro a ajuns cu forta in armata portugheza care a dus un razboi controversat pentru stoparea Angolei pentru castigarea independentei fata de Portugalia. Portighezii au pierdut lupta, iar soldatii de acolo au ramas cu traume pe viata. Conditiile erau atroce, iar mancarea ajungea de obicei stricata. Multi dintre soldati se imbolnaveau de malarie, febra galbena si febra, iar medicamentele erau putine. Soldatii beau bere angoleza in loc de apa, care nu era buna de baut. Cine supravietuia avea sanse mari sa devina alcoolic la intoarcerea in tara si asa s-a intamplat si cu Aveiro.